Incet, dar sigur

A trebuit oare sa ajungem aici? In prezent se estimeaza ca in Martie 2009 cifra totala a populatiei globale a ajuns undeva la 6,80 bilioane. In conditiile in care rata nasterilor este mai mare decat cea a mortilor, se prefigureaza ca in anul 2050 populatia globala va atinge impresionantul numar de 9 bilioane de oameni. Fara indoiala, ne confruntam de mult cu o suprapopulare a Terrei.  Motivele de asemenea, nu sunt deloc necunoscute: conditii de trai evoluate, sanatatea personala imbunatatita datorita progreselor medicinei (rezulta medicamente mai multe si mai bune, interventii medicale mai eficiente, si prin urmare, oameni sanatosi, fericiti, care traiesc ani buni in plus). Bine bine, dar care e totusi problema daca traim mai mult? S-o luam asa, teoretic n-ar trebui sa fie niciuna, dar  se intampla ca tehnologia se joaca cu focul aici: in momentul in care incerci sa obtii un fel de "tinerete fara batranete", pacalind varsta, amanand moartea, ciclul natural al vietii are metode periculoase de a te descuraja de la astfel de incercari inutile. Astfel se strica echilibrul naturii si in loc sa fie o proportie aproximativ egala intre rata nasterilor si a mortilor, prima dintre aceasta continua sa creasca, pentru ca desigur, instinctul primar de reproducere nu poate fi reprimat complet oricat de mult ar avansa tehnica, pe cand a doua continua sa scada, pentru ca nu multi isi doresc moartea la urma urmei. Si atunci, daca am reusit pana acum atat de bine sa oprim raspandirea virusilor cauzatori de infectii in diferite boli, de ce oare nu reusim sa ne oprim propria noastra raspandire? Pentru ca asta am ajuns sa fim. Virusi. Virusi infecti care se raspandesc precum gunoaiele intr-o groapa de gunoi, iar atunci cand groapa devine neincapatoare curgem afara din ea ca veninul din coltii sarpelui. In cazul nostru, ne raspandim in regiunile polare, ecuatoriale, iar cand nu mai avem loc nici macar acolo, ne mutam pe Luna si o luam de la capat. Paradoxul aici e ca totusi, cu cat ne inmultim mai mult, cu atat devenim mai singuri. Dupa cum afirma Dostoievski in Nopti Albe "sunt atat de multi oameni in jurul meu, si totusi ma simt atat de singur". Ne instraineaza numerele ce troneaza ca o vesnica amenintare deasupra noastra, ne instraineaza distantele ce se maresc cu fiecare avion ce strabate zeci de mii de kilometri, ne instrainam noi de noi. Conluzia? Lumea se duce pe pluta, fara sa afirm asta ca pe o descoperire recenta, ci ca pe o realitate ce de mult se intaleaza si continua sa ne distruga. Ne ducem pe pluta incet, dar sigur. Incet, dar sigur.